Relieful carstic al României este reprezentat prin ansamblul formelor de relief dezvoltate prin dizolvarea și eroziunea rocilor solubile, în principal calcare și, local, dolomite și gipsuri, sub acțiunea apelor de infiltrație și a circulației subterane. Acesta are o distribuție discontinuă, fiind concentrat cu precădere în regiunile montane și submontane în care formațiunile carbonatice apar la suprafață sau se află la mică adâncime. Cele mai importante areale carstice se întâlnesc în Carpații Occidentali, în special în Munții Apuseni, dar forme caracteristice sunt prezente și în Carpații Meridionali și Orientali, precum și în unele unități deluroase. Geneza reliefului carstic este condiționată de proprietățile litologice ale rocilor, de gradul lor de fisurare, de cantitatea și natura precipitațiilor, precum și de circulația apei prin rețeaua de diaclaze și fracturi. Procesul dominant îl constituie carstificarea, prin care apa încărcată cu dioxid de carbon favorizează dizolvarea carbonatului de calciu și lărgește treptat fisurile existente în masa calcaroasă. La suprafață se dezvoltă forme precum lapiezurile, dolinele, uvalele și poliele, care reflectă intensitatea și stadiul evoluției proceselor de dizolvare. Dolinele reprezintă depresiuni închise, de dimensiuni variabile, rezultate în principal prin dizolvare și, local, prin prăbușirea unor cavități subterane, în timp ce uvalele apar prin coalescența mai multor doline. În regiunile carstice din România sunt frecvente și văile seci, văile oarbe și ponoarele, prin care cursurile de apă de suprafață se pierd în subteran și contribuie la alimentarea rețelelor hidrografice subterane. În același timp, circulația subterană a apei determină formarea unui relief endocarstic complex, alcătuit din peșteri, galerii, avene, puțuri și sisteme de drenaj subteran. Peșterile pot prezenta forme de precipitare a carbonatului de calciu, precum stalactitele, stalagmitele, coloanele și draperiile, care se dezvoltă prin depunerea materialului dizolvat din apa de infiltrație. În Munții Apuseni, relieful carstic atinge o dezvoltare deosebită prin asocierea platourilor calcaroase, depresiunilor carstice, cheilor și sistemelor de peșteri, dintre care se remarcă cele din Pădurea Craiului, Munții Bihor și Munții Trascău. În Carpații Meridionali, formele carstice sunt bine reprezentate în Munții Piatra Craiului, Munții Mehedinți și Munții Cernei, unde calcarele favorizează dezvoltarea abrupturilor, cheilor, avenelor și cavităților subterane. În Carpații Orientali, dezvoltarea carstului este mai restrânsă și discontinuă, fiind legată de apariția locală a calcarelor și dolomitelor în cadrul unor masive montane. Prin urmare, relieful carstic constituie un ansamblu geomorfologic rezultat din interacțiunea dintre litologie, structură geologică, circulația apei și procesele de dizolvare, având o distribuție și o morfologie strâns legate de condițiile geologice și hidrologice ale teritoriului României.
Rețeaua hidrografică a României generează un ansamblu complex de forme de relief fluvial, a cărui evoluție morfoogenetică se datorează interacțiunii dintre dinamica scurgerii apelor și litologia substratului geologic. În spațiul carpatic și subcarpatic, râurile exercită o intensă acțiune de adâncire și modelare, dând naștere unor văi înguste, chei, defilee și canioane cu versanți abrupți. Prin contrast, în regiunile de dealuri joase, podișuri și câmpii, procesele dominante devin cele de eroziune laterală și acumulare, favorizând geneza luncilor extinse și a teraselor fluviale etajate. Aceste trepte morfologice mărturisesc oscilațiile climatice cuaternare și vicisitudinile tectonice care au afectat teritoriul țării noastre. Din punct de vedere geometric, terasele prezintă o succesiune ordonată de la albiile majore actuale spre nivelurile superioare, martorii unor vechi niveluri de bază. În lungul cursurilor majore, cum sunt cele ale Dunării, Mureșului sau Oltului, albiile minore găzduiesc meandre ample, grinduri fluviatile și ostroave în continuă dinamică. Conurile de dejecție și glacisurile proluvial-aluviale dezvoltate la contactul dintre montan și depresionar completează acest mozaic geomorfologic prin aportul masiv de material detritic transportat. De altfel, debitele solide ridicate au generat în regiunile piemontane și piemonturi colinare interfluvii aplatizate și văi asimetrice, profund influențate de expoziția versanților. În zonele de câmpie joasă, precum Câmpia Română sau Câmpia de Vest, rețeaua hidrografică activează procese de subsidență și divagare, concretizate prin albite vechi părăsite și microdepresiuni lacustre. Totodată, sectorul inferior al Dunării și delta sa constituie cea mai complexă unitate de acumulare fluvio-maritimă din Europa, dominată de brațe, gârle, ostroave și lacuri litorale. Morfologia fluvială urbanizată sau antropizată suferă în prezent modificări majore prin lucrări de îndiguire, rectificare a cursurilor și amenajări hidroenergetice. Prin urmare, sistemul geomorfologic fluvial românesc reprezintă un indicator sensibil al echilibrului dinamic dintre forțele endogene și cele exogene de pe teritoriul țării.
Relieful litoral și Delta Dunării ocupă extremitatea estică a României, în sectorul de contact dintre uscatul continental și Marea Neagră, respectiv în zona de vărsare a Dunării în mare. Relieful litoral se dezvoltă de-a lungul țărmului românesc al Mării Negre, între brațul Chilia, la nord, și frontiera cu Bulgaria, la sud, prezentând caractere morfologice diferențiate în funcție de procesele marine și de aportul de sedimente. Sectorul nordic este dominat de forme acumulative, în timp ce în partea centrală și sudică apar atât plaje și cordoane litorale, cât și faleze marine, modelate prin acțiunea combinată a valurilor, curenților litorali și proceselor de abraziune. Dinamica litoralului este controlată de interacțiunea dintre eroziunea marină și acumularea sedimentelor, ceea ce determină modificări permanente ale liniei țărmului și ale formelor de relief asociate. În sectorul litoral se întâlnesc plaje, cordoane nisipoase, lagune, limane și faleze, acestea reflectând particularitățile evoluției geomorfologice și hidrodinamice ale țărmului. Delta Dunării reprezintă cea mai extinsă unitate de relief deltaic din România și s-a format prin acumularea progresivă a sedimentelor transportate de Dunăre la contactul cu apele Mării Negre. Situată între brațele Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, delta constituie o regiune de acumulare fluvio-maritimă cu altitudini foarte reduse, suprafețe predominant plane și o rețea hidrografică densă. Geneza și evoluția sa sunt determinate de interacțiunea dintre aportul aluvionar al Dunării, procesele de sedimentare, acțiunea valurilor și curenților marini, precum și variațiile nivelului Mării Negre. Relieful deltaic este alcătuit din grinduri fluviale și maritime, depresiuni interdistributare, canale, gârle, lacuri, lacuri de tip liman și suprafețe mlăștinoase, dispuse într-un ansamblu morfologic complex. Brațele principale ale Dunării constituie principalele axe de drenaj și transport al sedimentelor, iar divizarea succesivă a rețelei hidrografice contribuie la extinderea și reorganizarea continuă a suprafețelor deltaice. Grindurile reprezintă forme pozitive de relief, unele având origine fluvială, iar altele fiind asociate acțiunii marine și acumulării nisipurilor, constituind suprafețe mai înalte în raport cu zonele depresionare învecinate. În partea litorală a Deltei Dunării se dezvoltă complexe de cordoane nisipoase și plaje, dintre care complexul Razim-Sinoe și zona grindului Letea evidențiază relația dintre procesele fluviale, marine și eoliene în evoluția reliefului. Procesele eoliene contribuie la remanierea sedimentelor nisipoase și la formarea unor dune, în special pe grindurile maritime, unde materialul fin depus de apele fluviatile este prelucrat și redistribuit de vânt. Prin caracterul său predominant acumulativ și prin dinamica permanentă a sedimentelor, relieful litoral și deltaic constituie un ansamblu geomorfologic în continuă evoluție, aflat sub influența conjugată a proceselor fluviale, marine și eoliene.
Relieful României prezintă o mare diversitate morfologică, determinată de structura geologică complexă, de evoluția tectonică diferențiată și de acțiunea succesivă sau concomitentă a agenților externi. Din punct de vedere hipsometric și structural, principalele unități de relief sunt Carpații, Subcarpații, Dealurile și Podișurile, Câmpia Română, Câmpia de Vest, precum și Delta Dunării și unitățile litorale ale Mării Negre. Carpații ocupă partea centrală a țării și formează un ansamblu montan arcuit, rezultat în principal prin procese tectonice și orogenetice asociate evoluției alpine, ulterior modelat prin eroziune, alterare, procese gravitaționale și, local, prin acțiunea gheții. În cadrul acestora se disting Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Carpații Occidentali, fiecare prezentând particularități morfostructurale și altitudinale determinate de litologie, tectonică și intensitatea denudației. Relieful glaciar și periglaciar este bine reprezentat în sectoarele montane înalte, unde au fost modelate circuri, văi glaciare, custuri și alte forme asociate climatului rece cuaternar. Subcarpații se dezvoltă la exteriorul arcului carpatic și constituie o zonă de tranziție între munți și regiunile deluroase sau de câmpie, fiind caracterizați prin alternanța culmilor și depresiunilor, precum și printr-o susceptibilitate ridicată la procese de versant. Dealurile și podișurile ocupă suprafețe extinse în exteriorul și interiorul arcului carpatic, iar aspectul lor actual reflectă interacțiunea dintre structura geologică, eroziunea fluvială, denudație și mișcările tectonice neotectonice. În Podișul Moldovei, Podișul Transilvaniei și Podișul Dobrogei se observă diferențe morfologice importante, generate de particularitățile substratului geologic, de evoluția rețelei hidrografice și de condițiile climatice care au controlat ritmul proceselor geomorfologice. Câmpiile Română și de Vest reprezintă unități de acumulare cu altitudini reduse, formate prin depunerea succesivă a sedimentelor transportate de râuri și prin subsidență diferențiată, relieful fiind dominat de suprafețe slab înclinate și de forme fluviale și fluviatile de acumulare. Dunărea și afluenții săi au avut un rol major în sculptarea și remodelarea reliefului de câmpie, prin eroziune laterală, acumulare aluvială, divagarea albiilor și dezvoltarea teraselor și luncilor. Delta Dunării constituie una dintre cele mai tinere unități de relief ale României, evoluția sa fiind controlată de interacțiunea dintre aportul sedimentar al Dunării, dinamica litorală, variațiile nivelului marin și procesele de colmatare și acumulare. La Marea Neagră, procesele marine, eoliene și fluviale contribuie la modelarea țărmului, determinând apariția plajelor, cordoanelor litorale, lagunelor, falezelor și a altor forme caracteristice mediilor costiere. Evoluția actuală a reliefului este rezultatul raportului dinamic dintre procesele endogene, care furnizează cadrul structural și controlează mișcările verticale ale scoarței, și procesele exogene, care fragmentează, transportă și redistribuie materialul de la suprafața terestră. Procesele geomorfologice contemporane, precum eroziunea fluvială, șiroirea, torențialitatea, alunecările de teren, prăbușirile, procesele carstice, eoliene și litorale, continuă să modifice diferențiat morfologia unităților de relief, în funcție de litologie, pantă, climat, regimul hidrologic și gradul de fragmentare. Prin urmare, relieful României reprezintă un sistem geomorfologic dinamic, în care formele actuale constituie rezultatul unei evoluții îndelungate, desfășurate prin suprapunerea proceselor tectonice, structurale, denudaționale, fluviale, glaciare, periglaciare, eoliene și marine.
