Istoria artei universale este un vast peisaj în care se intersectează tradiții, revoluții și moșteniri culturale de o diversitate aproape copleșitoare. Fiecare mare curent artistic a apărut ca răspuns la un context istoric specific, purtând în sine contradicțiile, aspirațiile și angoasele epocii care l-a generat. Renașterea a celebrat omul și rațiunea sa, punând în centrul artei figura umană și ordinea matematică a compoziției. Barocul a adus dinamism și emoție acolo unde Renașterea pusese echilibru și serenitate, servind adesea ca instrument al Contrareformei catolice. Neoclasicismul a reacționat la excesele rococoului revenind la sobrietatea și virtutea antică, într-un moment în care idealurile iluministe transformau societatea europeană. Romantismul a exaltat natura, individualismul și sentimentul, văzând în peisaj un ecou al stărilor interioare. Realismul lui Courbet a refuzat idealismul și a cerut artei să privească drept în față realitatea cotidiană, oricât de inconfortabilă ar fi aceasta. Impresionismul a dislocat pictura academică printr-o schimbare radicală de perspectivă, punând percepția senzorială mai presus de regulă și de convenție. Modernismul a fragmentat mai departe realitatea, propunând multiple viziuni simultane asupra lumii. Abstracția a renunțat complet la referința figurativă, propunând că forma și culoarea pot comunica direct, fără medierea unui subiect recognoscibil. Minimalismul a redus arta la esența sa cea mai pură, eliminând orice element decorativ sau narativ. Arta contemporană a îmbrățișat această diversitate ca pe o forță, propunând o pluralitate de voci și de abordări care refuză orice definiție unică. Fiecare capodoperă a acestor curente este deopotrivă un document al epocii sale și o experiență estetică ce transcende contextul său de origine.
Pictura românească are o istorie mai puțin cunoscută pe plan internațional, dar nu mai puțin bogată sau mai puțin valoroasă decât marile tradiții europene pe care le-a asimilat și, uneori, le-a depășit în originalitate. Nicolae Grigorescu rămâne poate cel mai iubit pictor român, un artist care a studiat la Paris, a frecventat școala de la Barbizon și a revenit acasă cu o viziune luminoasă și caldă, pe care a aplicat-o peisajelor și tipurilor populare românești cu o sensibilitate inegalabilă. Ion Andreescu a trăit scurt și intens, lăsând în urmă o operă de o forță și o profunzime care l-au făcut comparat, nu fără temei, cu marii impresioniști europeni. Ștefan Luchian a pictat cu o pasiune și o intensitate cu atât mai remarcabile cu cât ultimii ani ai vieții sale au fost marcați de boală și de suferință fizică, iar florile sale rămân printre cele mai emoționante reprezentări ale acestui subiect din arta europeană. Nicolae Tonitza a adus în pictura românească o grație aparte, cu o gamă cromatică caldă și o predilecție pentru chipurile de copii și de femei care emană tandrețe și melancolie. Theodor Aman, primul director al Școlii de Arte Frumoase din București, a pus bazele unei tradiții artistice naționale prin opera sa academică și prin activitatea sa pedagogică. Gheorghe Tattarescu a dominat pictura religioasă și portretistica secolului al XIX-lea, contribuind la modernizarea artei românești. Corneliu Baba a creat în secolul al XX-lea portrete de o profunzime psihologică extraordinară, folosind o paletă sombră și o tehnică de mare rafinament. Ion Țuculescu a explorat, pornind de la folclor și de la natură, un drum spre abstracție cu totul original și inconfundabil. Pictura românească, în diversitatea și în bogăția ei, reprezintă o contribuție autentică la patrimoniul artistic european și universal.
