Depresiunile intramontane și subcarpatice constituie unități de relief cu morfologie predominant depresionară, dezvoltate în interiorul sau la periferia arcului carpatic, prin acțiunea conjugată a factorilor tectonici, litologici și geomorfologici. Depresiunile intramontane sunt situate în interiorul lanțului carpatic și apar ca areale relativ joase, înconjurate de culmi și masive montane, fiind reprezentate, între altele, de Depresiunea Maramureșului, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Giurgeului, Depresiunea Ciucului și Depresiunea Brașovului. Geneza acestora este asociată în principal cu structuri tectonice favorabile afundării, fragmentarea scoarței și evoluția diferențiată a reliefului, procese ulterior amplificate de eroziunea fluvială și de acumularea sedimentelor. În unele depresiuni, substratul este alcătuit din depozite sedimentare neogene și cuaternare, care au permis dezvoltarea unor suprafețe relativ netede, terase fluviale, lunci și conuri de dejecție. Depresiunea Brașovului reprezintă cea mai extinsă depresiune intramontană din România și este delimitată de Carpații Orientali, Carpații de Curbură și Munții Baraolt și Bodoc, relieful său fiind caracterizat prin câmpuri piemontane, lunci și conuri de dejecție. Depresiunile Giurgeului și Ciucului, dispuse în sectorul central al Carpaților Orientali, prezintă funduri depresionare relativ netede, înconjurate de masive vulcanice și cristaline, iar climatul este influențat de poziția lor intramontană și de frecventele inversiuni termice. Depresiunea Dornelor, modelată în principal în structuri sedimentare și vulcanice, este străbătută de Bistrița și afluenții săi, care au contribuit la formarea luncilor și teraselor. Depresiunea Maramureșului ocupă un bazin intramontan amplu, înconjurat de Munții Maramureșului, Munții Rodnei și Munții Gutâi, și prezintă o alternanță de suprafețe de acumulare, dealuri piemontane și văi largi. În schimb, depresiunile subcarpatice se dezvoltă la exteriorul Carpaților, între rama montană și Subcarpați, fiind asociate unor structuri cutate și unor compartimente tectonice diferențiate. Acestea sunt dispuse în principal în Subcarpații Moldovei, Subcarpații de Curbură și Subcarpații Getici, unde apar frecvent în alternanță cu dealuri și cueste structurale. Depresiunile subcarpatice au, în general, funduri mai largi și altitudini inferioare celor intramontane, iar relieful lor este puternic fragmentat de rețele hidrografice care urmăresc atât direcții structurale, cât și linii de minimă rezistență litologică. Printre principalele areale depresionare se remarcă Depresiunea Neamțului, Depresiunea Cracău-Bistrița, Depresiunea Câmpulung Moldovenesc, Depresiunea Vrancei și Depresiunea Câmpulung-Muscel, fiecare reflectând particularitățile structurale și litologice ale sectorului în care s-a format. În cadrul depresiunilor subcarpatice, eroziunea diferențială a contribuit la individualizarea interfluviilor, cuestelor, glacisurilor și teraselor, în timp ce acumulările fluviale au favorizat dezvoltarea unor suprafețe relativ plane în lungul principalelor văi. Prin poziția lor între regiunile montane și cele extracarpatice, aceste depresiuni reprezintă spații de tranziție geomorfologică, în care caracteristicile reliefului sunt determinate de interacțiunea dintre structura geologică, tectonică, litologie, procesele denudaționale și dinamica rețelei hidrografice.
Cheile, defileele și văile reprezintă forme de relief fluvial cu dezvoltare importantă în România, constituind componente morfologice caracteristice în special regiunilor montane și deluroase. Aceste forme rezultă în principal prin acțiunea de eroziune liniară a cursurilor de apă, a cărei intensitate este condiționată de litologie, structură geologică, energie de relief și debitul râurilor. Văile sunt forme negative de relief alungite, dezvoltate de-a lungul cursurilor de apă, având în alcătuire elemente morfologice precum albia minoră, albia majoră, terasele fluviale și versanții. În regiunile montane, văile prezintă frecvent profil transversal îngust și versanți abrupți, iar în sectoarele cu pante mai reduse se lărgesc progresiv și pot include lunci bine dezvoltate. Defileele sunt sectoare de vale îngustă, adâncită în masive sau în structuri geologice rezistente, în care versanții se apropie de albia râului și prezintă pante accentuate. Un exemplu reprezentativ îl constituie Defileul Dunării, situat în sectorul Porțile de Fier, unde fluviul traversează Carpații Meridionali și Carpații Banatului, impunându-se ca un culoar de legătură între Depresiunea Panonică și Câmpia Română. Cheile reprezintă forme de vale cu dimensiuni reduse și caracter deosebit de îngust, dezvoltate prin eroziune fluvială în roci dure, frecvent calcare, conglomerate sau gresii rezistente. În România, Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile Nerei și Cheile Carașului ilustrează varietatea acestor forme în cadrul Carpaților Orientali, Apuseni și Banatului. Caracteristica morfologică dominantă a cheilor este reprezentată de pereții aproape verticali sau foarte abrupți, între care albia râului ocupă un culoar îngust, uneori însoțit de sectoare cu cascade, praguri și marmite de eroziune. Geneza acestor forme este asociată atât cu adâncirea progresivă a rețelei hidrografice, cât și cu particularitățile structurale și litologice ale substratului, fracturile și diaclazele favorizând înaintarea eroziunii fluviale. În masivele calcaroase, procesele fluviale se combină cu dizolvarea chimică a carbonatului de calciu, ceea ce contribuie la dezvoltarea unor complexe morfologice în care cheile pot fi asociate cu peșteri, avene, doline și alte forme carstice. Evoluția văilor și a sectoarelor de chei și defilee este influențată și de mișcările tectonice, care pot determina reînnoirea energiei de relief și intensificarea proceselor de adâncire a albiilor. În același timp, existența teraselor fluviale în lungul unor văi evidențiază alternanța dintre etapele de acumulare și cele de incizie, reflectând modificări ale nivelului de bază, ale debitului și ale condițiilor tectonice și climatice. Prin urmare, distribuția cheilor, defileelor și văilor în România reflectă interacțiunea dintre structura geologică, litologie, dinamica tectonică și acțiunea îndelungată a apelor curgătoare.
Relieful glaciar și periglaciar din România este concentrat predominant în etajele montane înalte ale Carpaților, unde condițiile climatice pleistocene au favorizat dezvoltarea ghețarilor și a proceselor geomorfologice asociate frigului. Formele glaciare sunt bine reprezentate în masivele cu altitudini mari din Carpații Meridionali, în special în Munții Făgăraș, Retezat, Parâng și Bucegi, precum și, la o scară mai redusă, în alte sectoare montane. Geneza reliefului glaciar este legată de acțiunea ghețarilor de vale și de circ, care au modelat substratul prin eroziune, transport și acumulare de material detritic în timpul fazelor glaciare cuaternare. Circurile glaciare reprezintă depresiuni semicirculare sau amfiteatre naturale situate în zona obârșiilor văilor, fiind delimitate de versanți abrupți și praguri glaciare. În interiorul sau în vecinătatea acestora se întâlnesc frecvent lacuri glaciare, precum Bâlea, Capra, Bucura și Zănoaga, formate în depresiuni excavate sau barate de acumulări morenice. Văile glaciare au profil transversal caracteristic, cu secțiune transversală largă și formă de U, în contrast cu văile fluviale înguste și adâncite în V. Un element morfologic specific îl constituie pragurile glaciare, care marchează diferențe de nivel generate de intensitatea variabilă a eroziunii exercitate de ghețari asupra substratului. Morenele reprezintă acumulări de material transportat și depus de ghețari, putând apărea sub forma unor cordoane frontale, laterale sau de fund, în funcție de poziția lor în raport cu masa de gheață. Relieful glaciar din Carpații României reflectă în principal evoluția ghețarilor cuaternari, ale căror dimensiuni și extindere au fost condiționate de altitudine, configurația reliefului și variațiile climatice. În etajele montane situate deasupra limitei actuale a pădurii se păstrează numeroase forme periglaciare, rezultate prin alternanța înghețului și dezghețului și prin acțiunea gravitației asupra versanților. Dezagregarea prin gelivație a rocilor contribuie la formarea grohotișurilor, blocurilor desprinse și acumulărilor de material detritic, iar procesele de solifluxiune pot genera deformări lente ale depozitelor de pe versanți. În același timp, înghețul repetat al apei din fisurile rocilor favorizează fragmentarea mecanică a substratului și participă la modelarea crestelor, versanților și suprafețelor de altitudine ridicată. Formele periglaciare sunt asociate și cu deplasarea materialului pe versanți, cu apariția teraselor de solifluxiune, a culoarelor de avalanșă și a unor suprafețe cu microrelief influențat de procesele criogene. Prin distribuția lor spațială și prin relațiile genetice dintre formele glaciare și periglaciare, aceste componente ale reliefului evidențiază efectele schimbărilor climatice cuaternare asupra morfogenezei Carpaților Românești.
Relieful vulcanic din România se individualizează ca o componentă majoră a Carpaților Orientali, desfășurându-se sub forma unui lanț petrografic continuu de la Oaș până la Munții Călimani, Gurghiu și Harghita. Această subunitate geomorfologică reprezintă cel mai lung și mai bine păstrat edificiu vulcanic neogen din Europa Centrală și de Est, fiind generat de procese magmatice complexe legate de subducția plăcii transilvane sub cea est-carpatică. Geneza sa se leagă de activitatea vulcanică neogenă, care a evoluat de la erupții de tip andezitic și dacitic până la acumulări ignimbritice masive. Din punct de vedere morfologic, relieful păstrează fragmente spectaculoase din vechile cratere și caldere erodate diferențiat de rețeaua hidrografică. Altitudinile maxime se concentrează în sectorul central și sudic, unde Munții Călimani ating 2100 metri în vârful Pietrosul, impunând un climat montan aspru și o etajare biogeografică specifică. Conurile vulcanice sunt flancate exterior de arii sedimentare și depresiuni tectonico-structurale, stabilind raporturi de contact clare cu flișul carpatic. De asemenea, în interiorul acestui lanț se individualizează depresiuni intramontane vulcanogene de dimensiuni însemnate, precum Depresiunea Dornelor sau a Giurgeului. Relieful exocarstic este cvasi-absent din cauza substratului magmatic, însă procesele periglaciare și gravitaționale au modelat intens versanții abrupți. Totodată, rețeaua hidrografică intersectează transversal axul vulcanic prin defilee adânci, creând căi de comunicație naturale între Transilvania și Moldova. Pe alocuri, reziduurile activității post-vulcanice se manifestă prin emanații mofetice și izvoare minerale carbogazoase de mare importanță balneară. Prin urmare, complexitatea morfogenetică și diversitatea litologică conferă acestui sector muntos o individualitate peisagistică inconfundabilă în cadrul orogenului carpatic. Evoluția paleogeografică a acestor munți a fost profund marcată de alternanța fazelor efuzive cu cele explozive, rezultând formațiuni piroclastice alternând cu curșuri de lavă. În același timp, solurile brun-acide și podzolurile dezvoltate pe acest suport litologic susțin păduri extinse de conifere și etaje alpine bine conturate. Astfel, relieful vulcanic românesc reprezintă un laborator geomorfologic de un interes deosebit pentru înțelegerea dinamicii neogene a arcurilor insulare și a centrelor orogenice continentale.
