Depresiunile și culoarele de vale din Carpații Românești constituie compartimente joase care întrerup continuitatea masivelor și organizează circulația apelor. Geneza lor implică, în proporții variabile, subsidența tectonică, eroziunea diferențiată și acumularea sedimentelor. Depresiunile tectonice s-au format prin coborârea relativă a unor compartimente, adesea delimitate de falii. Acumulările lacustre, fluviale și piemontane au modificat ulterior configurația fundului depresionar și raporturile cu versanții învecinați. Depresiunile de eroziune s-au dezvoltat mai ales în formațiuni cu rezistență redusă, prin lărgirea rețelei de văi. Numeroase bazine intramontane au însă o evoluție mixtă, astfel încât atribuirea unei origini exclusiv tectonice sau exclusiv erozive ar fi simplificatoare. În Carpații Orientali, depresiunile Maramureșului, Dornelor, Giurgeului, Ciucului și Brașovului exprimă varietatea dimensiunilor și a pozițiilor intramontane. Giurgeul și Ciucul se desfășoară longitudinal între lanțul vulcanic vestic și unitățile montane situate spre est. Depresiunea Brașovului ocupă o poziție importantă la curbura internă a Carpaților și primește numeroase cursuri de apă din munții înconjurători. În sectorul meridional, Depresiunea Petroșani separă masive înalte și păstrează o umplutură sedimentară asociată evoluției bazinului. Culoarele de vale sunt spații alungite modelate de râuri, a căror lățime depinde de structură, litologie și dinamica adâncirii. Culoarul Mureșului și culoarul Timiș–Cerna constituie discontinuități majore între unități montane și facilitează legăturile regionale. Suprafețele joase intramontane favorizează acumularea aerului rece, ceea ce explică frecvența inversiunilor termice în anumite condiții atmosferice. Prin concentrarea sedimentării, a scurgerii și a așezărilor, aceste compartimente au un rol distinct în funcționarea sistemelor geografice carpatice.
Defileele și cheile Carpaților Românești sunt sectoare de vale îngustă, în care adâncirea râurilor a predominat asupra lărgirii laterale. Defileele desemnează, de regulă, străpungeri montane mai ample, care pot traversa formațiuni geologice variate. Cheile sunt asociate frecvent rocilor carbonatice și prezintă versanți foarte abrupți, uneori apropiați de verticală. Distincția dintre cele două categorii nu se bazează însă pe un prag dimensional universal acceptat. Configurația lor depinde de rezistența rocilor, de orientarea stratelor și de sistemele de fisuri și falii. Menținerea unui traseu fluvial în timpul ridicării reliefului poate genera sectoare antecedente, dacă adâncirea ține pasul cu înălțarea. Alte sectoare rezultă prin supraimpunere, atunci când râul își conservă traseul după îndepărtarea unei cuverturi sedimentare. Stabilirea mecanismului genetic necesită analiza locală a structurii, a teraselor și a evoluției rețelei hidrografice. Defileul Oltului traversează Carpații Meridionali între Turnu Roșu și Cozia, separând importante compartimente montane. Defileul Jiului se desfășoară între masivele Vâlcan și Parâng, într-un sector caracterizat prin energie mare a reliefului. În Carpații Orientali, defileul Mureșului dintre Toplița și Deda secționează lanțul vulcanic dintre Călimani și Gurghiu. Cheile Bicazului, Cheile Turzii și Cheile Nerei ilustrează dezvoltarea văilor înguste în masive carbonatice din ramuri carpatice diferite. În asemenea sectoare, prăbușirile, căderile de pietre și viiturile participă la remodelarea albiilor și a versanților. Raporturile dintre eroziunea fluvială și controlul geologic explică atât continuitatea traseelor de vale, cât și contrastele morfologice dintre îngustări și bazinetele adiacente.
Flora și fauna Carpaților Românești reflectă poziția munților în zona temperată, etajarea climatică și diversitatea substratului geologic. Distribuția organismelor este influențată de altitudine, expoziție, umiditate și continuitatea habitatelor. La altitudini joase, pădurile de gorun și amestecurile de foioase apar mai ales în sectoarele cu condiții termice favorabile. Făgetele ocupă suprafețe importante ale etajului montan și formează asociații variate în funcție de sol și de regimul precipitațiilor. Spre altitudini mai mari se dezvoltă păduri de amestec și molidișuri, fără ca limitele lor să urmărească aceeași cotă în toate masivele. Bradul participă la unele păduri montane, în timp ce molidul are o prezență importantă în sectoarele mai reci și umede. Deasupra limitei superioare a pădurii se întâlnesc tufărișuri subalpine de jneapăn și ienupăr, asociate cu pajiști și vegetație de stâncărie. Pajiștile alpine ocupă cele mai înalte sectoare și includ plante adaptate sezonului vegetativ scurt, vânturilor puternice și temperaturilor scăzute. Limitele etajelor variază regional și au fost modificate local prin pășunat, defrișare și alte intervenții antropice. Diversitatea habitatelor susține mamifere mari precum ursul brun, lupul, râsul și cerbul, ale căror deplasări depășesc frecvent limitele unui singur masiv. Capra-neagră utilizează în special habitatele stâncoase și versanții abrupți, cu distribuții influențate și de istoricul intervențiilor de conservare. Pădurile mature, cursurile de apă și cavitățile subterane oferă habitate distincte pentru păsări, amfibieni, nevertebrate și lilieci. Endemismele și populațiile relicte evidențiază rolul izolării și al persistenței unor condiții ecologice particulare în evoluția biotei carpatice. Conservarea acestei diversități depinde de menținerea conectivității ecologice și a proceselor naturale, nu doar de protejarea unor specii izolate.
