Carpații Orientali formează sectorul estic al arcului carpatic românesc, desfășurat de la frontiera nordică a țării până la Valea Prahovei. Spre exterior, aceștia se învecinează cu Podișul Moldovei și cu Subcarpații Moldovei și ai Curburii, iar spre interior domină Depresiunea Transilvaniei. Organizarea lor morfostructurală reflectă asocierea formațiunilor vulcanice din vest, a unităților cristalino-mezozoice din zona centrală și a flișului dezvoltat predominant spre est și sud. Această distribuție nu este uniformă, deoarece întinderea și continuitatea fiecărui domeniu variază de-a lungul catenei. Edificarea montană s-a realizat prin deformări succesive ale scoarței, însoțite de șariaje, ridicări diferențiate și activitate magmatică. Vulcanismul neogen-cuaternar a contribuit la constituirea lanțului Călimani–Gurghiu–Harghita, cu aparate vulcanice puternic transformate ulterior prin eroziune. În nord, Munții Rodnei concentrează cele mai mari altitudini, culminând în Pietrosul Rodnei, la 2 303 metri. Masivitatea acestora și dezvoltarea reliefului glaciar contrastează cu înălțimile mai reduse ale multor culmi de fliș. În sectorul central, depresiunile Giurgeului și Ciucului separă lanțul vulcanic de munții situați spre est. Aceste depresiuni au o evoluție legată de tectonică și de acumularea sedimentelor, iar configurația lor favorizează inversiunile termice. La Curbură, direcția culmilor se modifică, urmărind schimbarea orientării structurilor geologice. Fragmentarea transversală este exprimată prin văi, defilee și pasuri care conectează regiunile intra- și extracarpatice. Alternanța rocilor cu rezistență diferită produce contraste între creste structurale, abrupturi, culmi rotunjite și depresiuni de eroziune. Diversitatea litologică și compartimentarea tectonică explică astfel succesiunea unor peisaje montane distincte în cadrul aceleiași ramuri carpatice.
Carpații Meridionali ocupă sectorul sudic al arcului carpatic românesc, între Valea Prahovei și culoarul Timiș–Cerna. La nord se învecinează cu Depresiunea Transilvaniei și cu depresiuni marginale, iar la sud domină Subcarpații Getici și, spre sud-vest, Podișul Mehedinți. Ei concentrează cele mai mari altitudini din România, inclusiv Vârful Moldoveanu, de 2 544 de metri. Predominanța rocilor metamorfice și a corpurilor granitoide contribuie la individualizarea unor masive compacte, cu interfluvii înalte și văi adânci. Structura geologică include unități suprapuse tectonic în timpul orogenezei alpine, ulterior afectate de ridicări și fragmentări diferențiate. Cuverturile sedimentare păstrate local introduc contraste morfologice importante, vizibile în Bucegi și Piatra Craiului. În regionalizarea geografică uzuală se disting grupele Bucegi, Făgăraș, Parâng și Retezat–Godeanu. Delimitarea lor valorifică marile văi transversale și culoarele depresionare care întrerup continuitatea culmilor. Relieful înalt cuprinde creste înguste, versanți abrupți și suprafețe de nivelare păstrate la altitudini diferite. Aceste suprafețe reprezintă moșteniri ale unor etape de modelare, deformate și înălțate ulterior prin mișcări tectonice. Glaciațiunile pleistocene au remodelat sectoarele superioare, generând circuri, văi glaciare și acumulări morenice. Lacurile din Retezat, Făgăraș și Parâng ocupă frecvent excavații glaciare sau cuvete asociate pragurilor și depozitelor. În același timp, văile Oltului și Jiului secționează transversal edificiul montan și evidențiază adâncirea rețelei hidrografice. Asocierea altitudinilor mari cu masivitatea și amploarea modelării glaciare diferențiază Carpații Meridionali de celelalte ramuri carpatice românești.
Carpații Occidentali se desfășoară în vestul spațiului carpatic românesc, între Dunăre și văile Barcăului și Someșului. Aceștia includ Munții Banatului, Munții Poiana Ruscă și Munții Apuseni, separate prin culoare și depresiuni cu dezvoltare importantă. Spre vest, munții intră în contact cu Dealurile de Vest și, local, cu unități joase ale Câmpiei de Vest. Spre est, limitele urmăresc raporturile cu Depresiunea Transilvaniei, culoarul Mureșului și culoarul Timiș–Cerna. Altitudinile sunt mai reduse decât în celelalte ramuri carpatice, maximul fiind atins în Vârful Cucurbăta Mare, de 1 849 de metri. Relieful se remarcă prin fragmentare accentuată și prin alternanța masivelor montane cu depresiuni care pătrund adânc în interior. Structura geologică reunește roci metamorfice, magmatice și sedimentare, dispuse într-un ansamblu tectonic complex. Deformările alpine au fost urmate de mișcări diferențiate pe falii, care au contribuit la compartimentarea actuală. Rocile rezistente susțin culmi și masive proeminente, în timp ce formațiunile mai friabile favorizează lărgirea văilor și dezvoltarea depresiunilor. În Apuseni, calcarele permit dezvoltarea unor sisteme carstice extinse, reprezentate prin platouri, doline, peșteri și drenaj subteran. Padișul și Pădurea Craiului ilustrează diversitatea organizării reliefului carstic în raport cu structura și circulația apelor. În Munții Banatului, suprafețele calcaroase din Aninei și Locvei prezintă chei și cavități subterane, contrastând cu relieful predominant cristalin al Semenicului. Culoarul Mureșului separă Munții Apuseni de Poiana Ruscă și funcționează ca axă majoră de legătură între Transilvania și regiunile vestice. Prin urmare, individualitatea Carpaților Occidentali rezultă mai ales din diversitatea petrografică și compartimentarea reliefului, nu din amploarea altitudinală.
Grupele și masivele Carpaților Românești reprezintă unități de regionalizare stabilite prin corelarea structurii geologice, a configurației orografice și a fragmentării hidrografice. O grupă montană reunește mai multe masive între care există relații spațiale și trăsături geografice comune. Masivul constituie o unitate mai restrânsă, individualizată prin continuitatea reliefului, poziția culmilor și limitele oferite de văi sau depresiuni. În Carpații Orientali sunt diferențiate, în regionalizarea uzuală, grupa nordică, grupa centrală și grupa sudică, a Curburii. Grupa nordică, denumită și a Maramureșului și Bucovinei, cuprinde masive cu alcătuire vulcanică, cristalină și sedimentară, între care se remarcă Rodnei și Maramureșului. Grupa centrală, a Carpaților Moldo-Transilvani, asociază lanțul Călimani–Gurghiu–Harghita cu masivele cristaline și sedimentare situate spre est. Grupa Curburii include munți precum Vrancei, Buzăului și Ciucaș, într-un sector caracterizat prin schimbarea orientării culmilor. Carpații Meridionali sunt împărțiți convențional în grupele Bucegi, Făgăraș, Parâng și Retezat–Godeanu. În cadrul acestora, individualitatea masivelor se exprimă prin poziția cumpenelor de ape, energia reliefului și particularitățile petrografice. Astfel, creasta principală a Făgărașului are o organizare diferită de ansamblul de culmi și noduri orografice din Retezat–Godeanu. Carpații Occidentali cuprind trei mari subdiviziuni, reprezentate de Munții Banatului, Poiana Ruscă și Munții Apuseni. În Apuseni, masive precum Bihor, Vlădeasa, Gilău și Trascău reflectă o diversitate structurală și morfologică pronunțată. Limitele geografice ale acestor unități nu coincid obligatoriu cu limitele formațiunilor geologice sau ale unităților tectonice. Regionalizarea exprimă, așadar, o interpretare integrată a organizării spațiului montan, iar unele delimitări pot varia între lucrările de specialitate.
