Formele de relief din România rezultă din acțiunea conjugată a proceselor endogene și exogene, desfășurate în condiții geologice, climatice și hidrologice variate. Procesele tectonice și mișcările crustale au contribuit la constituirea marilor structuri morfologice, în timp ce eroziunea, alterarea, transportul și acumularea au modelat suprafața acestora. În regiunile montane, eroziunea fluvială are un rol major în adâncirea văilor și în formarea unor sectoare înguste, praguri și chei. În masivele înalte ale Carpaților Meridionali și în unele sectoare ale Carpaților Orientali, modelarea glaciară cuaternară a generat circuri, văi glaciare, praguri și morene. Procesele periglaciare au contribuit la dezagregarea rocilor și la redistribuirea materialului pe versanții situați la altitudini mari. În regiunile calcaroase, dizolvarea chimică produce forme carstice de suprafață și de adâncime, asociate unor sisteme de drenaj subteran bine dezvoltate. Pe versanți, gravitația acționează asupra materialelor prin alunecări, prăbușiri, curgeri și reptări, intensitatea acestor procese depinzând de litologie, pantă, umiditate și condițiile de utilizare a terenurilor. Eroziunea torențială este frecventă în regiunile cu versanți denudați și cu precipitații concentrate, unde scurgerea superficială poate genera ogașe și ravene. În podișuri și dealuri, alternanța stratelor cu rezistență diferită favorizează dezvoltarea unor forme structurale, între care se disting cueste, suprafețe structurale și văi subsecvente. Procesele fluviale au creat și remodelat terase, lunci și conuri de dejecție, prin alternanța etapelor de eroziune și acumulare. În regiunile de câmpie, acumularea aluvială și subsidența locală au favorizat dezvoltarea unor suprafețe slab înclinate, în care microrelieful este legat de dinamica râurilor și de variațiile nivelului freatic. Acțiunea eoliană este mai bine reprezentată în anumite sectoare nisipoase din sudul și estul țării, unde poate produce dune și forme de deflație. Pe litoralul Mării Negre, procesele marine și eoliene participă la modelarea plajelor, falezelor și cordoanelor litorale. Interacțiunea dintre aceste procese generează un relief dinamic, în care formele existente sunt permanent ajustate la condițiile geomorfologice locale.
Diversitatea formelor de relief din România este rezultatul unei evoluții geomorfologice complexe, desfășurate sub influența structurii geologice, a tectonicii, a climei și a agenților externi. Poziția teritoriului în zona de contact dintre Carpați, Depresiunea Transilvaniei, unitățile extracarpatice și bazinul pontic favorizează existența unor sisteme morfogenetice diferențiate. Munții prezintă forme structurale, fluviale, glaciare, periglaciare, vulcanice și carstice, a căror distribuție este condiționată de altitudine, litologie și istoria geologică. Relieful glaciar este concentrat în special în masivele care au depășit în Pleistocen limita zăpezilor persistente, unde ghețarii montani au excavat circuri și văi și au depus morene. Relieful carstic este asociat în principal formațiunilor carbonatice și include doline, uvale, polii carstice, chei, avene și peșteri. În Carpații Orientali, edificiile vulcanice și formele asociate manifestărilor magmatice neogene constituie elemente geomorfologice distincte. Regiunile subcarpatice se caracterizează prin alternanța dealurilor și depresiunilor, cu o fragmentare accentuată și cu manifestarea unor procese de versant active. În Podișul Moldovei, Podișul Getic și Podișul Dobrogei se diferențiază forme de relief determinate de structura geologică, eroziunea fluvială și gradul de rezistență al rocilor. Câmpiile României sunt dominate de suprafețe joase și slab fragmentate, construite în mare parte prin acumulări fluviatile, lacustre și loessoide. Luncile și terasele râurilor constituie forme majore ale reliefului fluvial și evidențiază etapele succesive de adâncire și acumulare ale sistemelor hidrografice. În sectorul litoral, acțiunea valurilor, curenților și vântului contribuie la formarea și remodelarea plajelor, cordoanelor litorale, lagunelor și falezelor. Delta Dunării ilustrează un sistem geomorfologic de acumulare în continuă reorganizare, controlat de aportul sedimentar al fluviului, de procesele fluviale și de dinamica Mării Negre. Geneza acestor forme este legată de succesiunea și suprapunerea mai multor faze morfogenetice, astfel încât formele actuale păstrează atât influențe ale evoluției geologice, cât și efectele proceselor recente. Diversitatea geomorfologică rezultată permite diferențierea unor peisaje morfostructurale și morfogenetice distincte pe un teritoriu relativ restrâns. Ansamblul formelor de relief reflectă, prin urmare, complexitatea condițiilor naturale care au controlat geneza și transformarea suprafeței terestre a României.
Unitățile majore de relief ale României sunt organizate într-o structură spațială dominată de Carpați, în jurul cărora se dispun principalele regiuni depresionare, subcarpatice, deluroase și de câmpie. Carpații formează axul orografic central al teritoriului și sunt împărțiți în Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Carpații Occidentali, diferențiați prin structură geologică, altitudine și morfologie. Carpații Orientali prezintă o alcătuire geologică variată, cu roci cristaline, sedimentare și vulcanice, precum și o dispunere longitudinală a unor culmi și depresiuni. Carpații Meridionali se remarcă prin altitudinile cele mai mari din România și prin predominarea masivelor cristaline, în care relieful alpin și formele glaciare sunt bine reprezentate. Carpații Occidentali au altitudini mai reduse și o structură geologică foarte variată, iar relieful carstic constituie una dintre caracteristicile lor geomorfologice importante. Depresiunea Transilvaniei ocupă spațiul intracarpatic și este alcătuită predominant din formațiuni sedimentare, fiind fragmentată de dealuri și culoare depresionare. Subcarpații formează o unitate de tranziție între munți și podișuri, cu alternanțe de dealuri, depresiuni și structuri cutate sau monoclinale. Podișurile ocupă suprafețe extinse în estul, sudul și vestul țării, prezentând interfluvii, văi adâncite, terase și forme structurale dezvoltate diferențiat. Podișul Moldovei este modelat predominant în formațiuni sedimentare și se caracterizează printr-o fragmentare accentuată a reliefului și prin diferențieri morfologice determinate de structură și litologie. Podișul Getic reprezintă o unitate piemontană situată între Subcarpați și Câmpia Română, cu suprafețe de acumulare fragmentate ulterior de rețeaua hidrografică. Podișul Dobrogei se diferențiază prin vechimea și varietatea structurilor geologice, precum și prin relieful de podiș jos, fragmentat de văi și asociat unor suprafețe de eroziune. Câmpia Română, Câmpia de Vest și Câmpia de la nordul Dunării constituie principalele regiuni joase ale țării, cu altitudini reduse și forme predominant fluviatile și de acumulare. Delta Dunării reprezintă cea mai tânără unitate majoră de relief, formată prin acumularea sedimentelor aduse de Dunăre și remodelată continuu de procese fluviale și marine. Aceste unități sunt legate prin contacte morfologice și tranziții graduale, dar prezintă individualitate geomorfologică determinată de structura și evoluția lor. Organizarea lor spațială explică distribuția diferențiată a altitudinilor, a pantelor, a formelor de relief și a proceselor geomorfologice pe teritoriul României.
Relieful României reprezintă rezultatul unei evoluții îndelungate, în care procesele tectonice și modelarea exogenă au acționat succesiv și concomitent asupra structurilor geologice. Configurația actuală a principalelor unități morfostructurale este legată de evoluția Carpaților și a bazinelor sedimentare adiacente, precum și de mișcările tectonice care au afectat teritoriul în diferite etape geologice. Ridicările tectonice au favorizat dezvoltarea reliefului montan și au intensificat eroziunea, în timp ce subsidența unor bazine a creat condiții pentru acumularea unor volume importante de sedimente. În timpul Neogenului, activitatea vulcanică din Carpații Orientali a contribuit la edificarea unor masive și aparate vulcanice care au fost ulterior supuse proceselor de denudație. În Cuaternar, alternanțele climatice au modificat regimul proceselor geomorfologice, iar glaciația montană a lăsat forme caracteristice în masivele cele mai înalte. Fazele glaciare au fost urmate de perioade de retragere a ghețarilor, în care procesele fluviale și periglaciare au remodelat intens formele rezultate anterior. Rețeaua hidrografică s-a adâncit și s-a extins în funcție de evoluția tectonică, de variațiile climatice și de nivelul de bază al eroziunii. Formarea și dezvoltarea teraselor fluviale indică succesiunea unor perioade de incizie și acumulare, asociate modificărilor condițiilor hidrologice și geomorfologice. În regiunile de câmpie, acumularea sedimentelor fluviatile a determinat extinderea suprafețelor joase, iar cursurile de apă și-au modificat în timp traseele și formele de albie. Evoluția versanților este controlată de alterare, eroziune, mișcări gravitaționale și variații ale regimului hidric, procese care continuă și în prezent. Activitatea geomorfologică actuală este deosebit de evidentă în sectoarele afectate de alunecări de teren, eroziune torențială, procese fluviale și dinamica litorală. Intervenția antropică a modificat intensitatea și distribuția unor procese prin defrișări, lucrări agricole, amenajări hidrotehnice, urbanizare și exploatarea resurselor geologice. Aceste intervenții nu au înlocuit mecanismele naturale ale evoluției reliefului, ci au modificat condițiile în care acestea se manifestă și ritmul unor transformări locale. Relieful actual trebuie astfel interpretat ca un sistem aflat într-o stare de echilibru dinamic, în care formele existente continuă să fie transformate de procese naturale și antropice. Studiul evoluției și dinamicii reliefului permite corelarea formelor actuale cu etapele genetice care le-au precedat și cu procesele geomorfologice care le modelează în prezent.
