Munții României constituie principala unitate de relief înalt a țării și se desfășoară predominant sub forma arcului carpatic, încadrând depresiunile intramontane și delimitând, prin poziția lor, marile unități extracarpatice. Ei aparțin sistemului carpatic, format în cadrul orogenezei alpine, iar structura lor geologică este complexă, fiind reprezentată de masive cristaline, roci sedimentare cutate și, în anumite sectoare ale Carpaților Orientali, formațiuni vulcanice. Din punct de vedere geografic, sectorul montan românesc este împărțit în Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Carpații Occidentali, fiecare prezentând particularități structurale și morfologice distincte. Carpații Orientali se caracterizează printr-o structură geologică variată și printr-o compartimentare accentuată, în care se succed culmi cristaline, unități sedimentare și masive vulcanice, precum Călimani, Gurghiu și Harghita. Relieful acestora este mai fragmentat decât în sectorul sudic, fiind asociat cu numeroase depresiuni intramontane, văi longitudinale și transversale, precum și cu forme vulcanice și periglaciare bine reprezentate la altitudini mari. Carpații Meridionali reprezintă sectorul cel mai înalt și mai masiv al munților României, având o structură predominant cristalină și o morfologie caracterizată prin culmi largi, masive compacte și suprafețe de nivelare situate la altitudini ridicate. Aici se află cele mai mari altitudini din țară, vârful Moldoveanu atingând 2.544 m în Munții Făgăraș, iar alte vârfuri, precum Negoiu, Parângu Mare și Peleaga, depășesc 2.500 m sau se apropie de această valoare. Altitudinile ridicate și rezistența rocilor au favorizat dezvoltarea reliefului glaciar cu circuri, văi glaciare, morene și lacuri glaciare, în special în masivele Făgăraș, Retezat și Parâng. Carpații Occidentali au altitudini mai reduse și o fragmentare mai accentuată, fiind alcătuiți din Munții Apuseni, Munții Poiana Ruscă și Munții Banatului, între care se interpun numeroase depresiuni și culoare de vale. În această regiune, diversitatea litologică a determinat dezvoltarea unor forme de relief specifice, inclusiv relieful carstic din Munții Apuseni, unde calcarele au favorizat apariția peșterilor, dolinelor, cheilor și avenelor. Evoluția reliefului montan a fost controlată atât de structura geologică și de mișcările tectonice, cât și de acțiunea îndelungată a agenților externi, care au modelat diferențiat suprafețele și versanții. Procesele fluviale, gravitaționale, periglaciare și, la cele mai mari altitudini, glaciare au contribuit la individualizarea văilor, abrupturilor, circurilor, grohotișurilor și suprafețelor de eroziune. În același timp, orientarea și dispunerea culmilor influențează fragmentarea reliefului și stabilesc raporturi morfologice distincte cu depresiunile și dealurile situate la exteriorul arcului carpatic. Prin urmare, relieful montan al României se remarcă printr-o mare diversitate structurală, morfologică și altitudinală, de la masivele alpine ale Carpaților Meridionali până la unitățile mai joase și puternic fragmentate ale Carpaților Occidentali.
Câmpiile României reprezintă unități de relief cu altitudini reduse și energie de relief relativ mică, dezvoltate predominant în partea sudică și vestică a țării, în continuarea marilor regiuni de câmpie ale Europei Centrale și de Est. Din punct de vedere morfostructural, acestea se află în principal la exteriorul arcului carpatic și ocupă sectoare ale unor bazine sedimentare și ale unor mari unități subsidente, în care acumularea materialelor transportate de râuri a avut un rol important în modelarea reliefului. Câmpiile României au altitudini, în general, cuprinse între aproximativ 0 și 200 m, valorile descrescând de regulă spre principalele cursuri de apă și spre zonele periferice ale țării. În sud se extinde Câmpia Română, cea mai amplă unitate de câmpie a României, delimitată la nord de Subcarpați și Podișul Getic, iar la sud de Dunăre, care constituie și o importantă limită naturală a teritoriului național. Câmpia Română s-a format prin acumularea succesivă a sedimentelor fluvio-lacustre și fluviale, ulterior remodelate de rețeaua hidrografică și de procesele de versant, ceea ce explică predominarea suprafețelor slab ondulate și a interfluviilor largi. În cadrul acesteia se diferențiază subunități precum Câmpia Olteniei, Câmpia Romanați, Câmpia Boianului, Câmpia Burnazului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Bărăganului și Câmpia Siretului Inferior, fiecare prezentând particularități morfologice și hidrografice proprii. Un element caracteristic Câmpiei Române îl constituie prezența luncilor și teraselor fluviatile, asociate în special văilor Dunării, Oltului, Argeșului, Ialomiței, Buzăului și Siretului, precum și a unor forme eoliene dezvoltate pe suprafețele cu sedimente nisipoase. În vestul țării se află Câmpia de Vest, unitate de origine predominant acumulativă, formată prin umplerea bazinului panonic cu depozite sedimentare și prin aportul materialelor transportate de râurile care coboară din Carpații Occidentali și din Carpații Orientali. Câmpia de Vest prezintă o morfologie relativ uniformă, dar include trepte de altitudine, lunci, terase, conuri de dejecție și areale cu microdepresiuni, iar contactul cu unitățile montane și deluroase este marcat local prin piemonturi și glacisuri. În nord-vest, Câmpia Someșului se individualizează prin influența acumulărilor fluviale ale Someșului și ale afluenților săi, în timp ce spre sud se succed sectoare precum Câmpia Crișurilor și Câmpia Banatului. Totodată, în partea de est a țării, sectorul inferior al Siretului și al Prutului este asociat unor suprafețe joase, cu lunci și terase dezvoltate în cadrul bazinelor hidrografice respective. Relieful câmpiilor este rezultatul interacțiunii dintre procesele de acumulare și cele de eroziune, la care se adaugă acțiunea apelor curgătoare, a vântului și, local, a proceselor gravitaționale. Caracterul predominant acumulativ este reflectat de extinderea depozitelor aluviale, loessoide, nisipoase și argiloase, dispuse în funcție de evoluția bazinelor sedimentare și a rețelei hidrografice. Prin poziția lor la contactul dintre unitățile montane și deluroase și marile artere hidrografice, câmpiile constituie trepte morfologice de tranziție către luncile Dunării și către regiunile joase din vestul și estul țării. Diversitatea structurală și genetică a acestor unități explică diferențele de altitudine, fragmentare, drenaj și morfologie dintre Câmpia Română și Câmpia de Vest, conferind câmpiilor României un caracter geomorfologic distinct în cadrul reliefului național.
Rețeaua hidrografică a României este organizată în principal în cadrul bazinului hidrografic al Dunării, care colectează cea mai mare parte a apelor de suprafață și le dirijează către Marea Neagră. Dispunerea râurilor este strâns legată de structura și altitudinea reliefului, astfel încât direcția generală de curgere este influențată de Carpați, de unitățile extracarpatice și de sectorul depresionar al Câmpiei Române. Dunărea reprezintă artera hidrografică principală, străbătând sau mărginită de teritoriul României pe aproximativ 1.075 km și constituind colectorul final al majorității cursurilor de apă interne. Principalii săi afluenți de pe teritoriul României sunt, în sectorul carpatic și extracarpatic, Someșul, Mureșul, Oltul, Argeșul, Ialomița, Siretul și Prutul, fiecare drenând bazine hidrografice cu particularități morfometrice și hidrologice distincte. Râurile din vestul și centrul țării, precum Someșul, Crișurile, Mureșul și Bega, își au izvoarele în principal în Carpați și traversează unități de relief cu altitudini și structuri geologice variate înainte de a ajunge în Câmpia de Vest. Bazinul Mureșului este unul dintre cele mai importante sisteme hidrografice interioare, râul colectând ape din Carpații Orientali, Meridionali și Apuseni și traversând Depresiunea și Podișul Transilvaniei. În partea sudică a țării, Oltul, Argeșul, Ialomița și alte cursuri de apă au bazine dezvoltate de la zona montană până în Câmpia Română, unde pantele reduse favorizează meandrarea și acumularea aluvială. Râurile din estul României sunt dominate de sistemul Siretului și al Prutului, care drenează versanții estici ai Carpaților și o mare parte a Podișului Moldovei, având o rețea de afluenți adaptată structurii monoclinale și fragmentării reliefului. În nord-est, Prutul formează pe porțiuni importante limita de est a României și se varsă în Dunăre în apropierea municipiului Galați, contribuind la drenajul hidrografic al regiunii dintre Carpați și Nistru. Regimul hidrologic al râurilor este în principal temperat-continental, fiind caracterizat prin variații sezoniere ale debitelor determinate de precipitații, topirea stratului de zăpadă și particularitățile climatice regionale. În regiunile montane, scurgerea este mai accentuată primăvara și la începutul verii, în timp ce în zonele joase distribuția debitelor este influențată mai puternic de precipitațiile lichide și de perioadele de secetă. Relieful controlează nu numai direcția de curgere, ci și densitatea rețelei hidrografice, lungimea cursurilor, pantele longitudinale și capacitatea râurilor de a transporta și depune material aluvionar. În sectoarele montane predomină văile înguste, defileele și sectoarele cu pantă ridicată, în timp ce în depresiunile intramontane, podișuri și câmpii văile se lărgesc, iar procesele de eroziune laterală și acumulare devin mai importante. Prin urmare, organizarea bazinelor hidrografice reflectă interacțiunea dintre structura geologică, configurația reliefului și condițiile climatice, determinând diferențieri regionale clare ale rețelei de râuri și ale caracteristicilor scurgerii de suprafață.
Lacurile României constituie forme hidrografice cu o distribuție spațială strâns corelată cu structura geologică, altitudinea, morfologia reliefului și procesele geomorfologice care au acționat asupra acestuia. În raport cu unitățile majore de relief, lacurile se întâlnesc în Carpați, Subcarpați, în regiunea deluroasă și de podiș, în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Delta Dunării și în zona litorală a Mării Negre, prezentând origini și caracteristici morfometrice diferite. În Carpații Meridionali și în anumite sectoare ale Carpaților Orientali, lacurile glaciare ocupă circuri și văi modelate de ghețarii cuaternari, fiind reprezentate de Lala Mare, Bucura, Zănoaga și Bâlea. Acestea au bazine cu versanți abrupți, praguri glaciare și, în unele cazuri, forme alungite de-a lungul fostelor văi glaciare, iar alimentarea lor este predominant pluvio-nivală. Tot în spațiul montan se dezvoltă lacuri formate prin bararea naturală a unor văi, ca urmare a proceselor gravitaționale, exemplul reprezentativ fiind Lacul Roșu, apărut prin acumularea apelor în spatele unei mase de alunecare produse în 1837. În Carpații Orientali sunt caracteristice și lacurile vulcanice, dintre care Lacul Sfânta Ana ocupă craterul vulcanic al masivului Ciomatu, constituind cel mai bine conservat lac de crater vulcanic din România. În regiunile carstice, dizolvarea rocilor solubile și evoluția depresiunilor carstice pot favoriza apariția unor lacuri, însă acestea au o răspândire redusă și un caracter hidrologic dependent de permeabilitatea și circulația subterană a apelor. În Subcarpați și în regiunile deluroase, lacurile naturale sunt asociate în special proceselor de alunecare și acumulării apelor în microdepresiuni, în timp ce unele lacuri antropice au fost amenajate prin bararea văilor pentru regularizarea debitelor, alimentarea cu apă sau producerea de energie. În regiunile de câmpie, predomină lacurile de origine fluvială, formate prin procese de eroziune și acumulare desfășurate de râuri, precum și prin izolarea unor brațe și meandre abandonate. Lacurile de luncă apar în depresiunile dintre grinduri și în fostele albii, fiind alimentate prin revărsări, precipitații și, local, prin aport freatic, ceea ce explică variațiile sezoniere ale suprafeței și volumului lor. În Câmpia Română și în Câmpia de Vest se întâlnesc și lacuri dezvoltate în crovuri sau în alte microdepresiuni, ale căror condiții de formare sunt legate de acumularea apelor într-un relief slab fragmentat și de existența unor niveluri freatice apropiate de suprafață. În lungul Dunării și al principalelor râuri, lacurile de acumulare constituie forme antropice majore, rezultate prin construirea barajelor și modificarea regimului natural al scurgerii, exemple importante fiind Porțile de Fier și lacurile de pe Argeș, Olt și Bistrița. În Delta Dunării, geneza lacurilor este legată de procesele fluvio-lacustre și de evoluția rețelei de brațe, grinduri și cuvete, numeroase lacuri fiind resturi ale unor foste brațe sau depresiuni separate progresiv de dinamica sedimentării deltaice. În sectorul litoral, limanele și lagunele s-au format prin izolarea unor golfuri sau a unor foste vărsări de râu în urma proceselor de acumulare marină și litorală, lacurile Razim, Sinoe și Techirghiol ilustrând această categorie de forme. Prin urmare, diversitatea genetică a lacurilor României reflectă interacțiunea dintre litologie, tectonică, glaciație, procese gravitaționale, carstificare, dinamica fluvială, sedimentarea litorală și intervenția antropică, distribuția lor constituind un indicator al particularităților geomorfologice și hidrologice ale diferitelor unități de relief.
